Ch. 18: Confesiuni
(POV din aprilie)
„ Deci? …Ești o panteră preistorică. Nu l-am văzut pe acela venind.” am râs. Totuși, pisicuța mea s-a jignit de comentariul meu, pentru că m-a supărat supărat și s-a umflat ca un păun mândru, apoi a călărit pe stânci cu o grație agilă, arătându-și blana. Am râs din nou și am clătinat din cap „Da, da. Înțeleg. Frumoasa mea tigroacă” am guturat în timp ce am apucat-o și i-am înghițit gâtul înainte de a spune încet „Mulțumesc, Sparks. Lupul acela m-ar fi ucis și m-ar fi mâncat la prânz dacă nu ai fi fost tu.” Ea pufăi din nou, aparent că nu era de acord cu mine. O atitudine care părea contagioasă pentru că alter-ego-ul meu psiho-meu a hotărât să se sufoce în acel moment și să sufle și el. Ştii. Chiar nu-mi dai suficient credit. a spus celălalt eu al meu. Nu aveam chef de ea acum, așa că am ignorat-o. Nu aveam de gând să o las să ajungă la mine chiar acum. Am avut griji mai mari. Cum să ieși de aici. Ca să nu mai spun cum să mă întorc, din moment ce habar n-aveam unde se află de fapt „aici”.
„Ar trebui să începem să ne întoarcem. Familia mea va fi îngrijorată.” I-am mormăit lui Sparks în timp ce mă ridicam și mă uitam în jur. M-am întors și m-am uitat la stânca zimțată din fața mea și m-am gândit să urc afară, dar chiar nu am vrut. Așa că m-am uitat din nou în jur, apoi am oftat când mi-am dat seama că aveam două opțiuni. Ori aș putea încerca să mă deplasez de-a lungul râpei până am găsit o potecă sau măcar o urcare mai lină, ceva, orice. Sau, aș putea pur și simplu să-l sug, să economisesc ceva timp fără să caut ceva ce s-ar putea să nu găsesc și să urc. Urcă-l, atunci.