Capitolul 30

Parcă timpul s-ar fi accelerat după aceea. Îmi amintesc că mi-am luat rămas bun de la amabilele călugărițe care mă primiseră când eram frântă și rătăcită. Am îngenuncheat în fața Maicii Superioare și ea și-a pus ușor mâinile pe capul meu într-un gest tradițional de binecuvântare și a întrebat, după o scurtă tăcere:

— Asta vrei, copile?

Mă îndrăgostisem foarte mult de bătrâna care conducea mănăstirea de maici ca pe o corabie strânsă, dar care era la fel de plină de compasiune și de inteligentă.